Dreptul la normalitate noiembrie 5, 2009

Normalitatea nu e ceva standard. Ea evolueaza, sau involueaza odata cu noi. Perceptia omului asupra normalitatii se schimba si ea, cu timpul. Insa, din experienta mea, mai toata lumea beneficiaza de normalitate. De acea normalitate social acceptata ca… normala. De o casa normala, o familie normala, un job normal, niste prieteni normali, un eventual soul-mate normal, o personalitate normala, un concediu normal, stiti voi. Un tot normal. Dar eu, eu n-am voie. Cand m-am nascut, ursitoarele erau bete. Si s-au gandit sa faca misto de mine. Ceea ce altii au din oficiu, mie mi se interzice.

Prietenii mei numai normali nu sunt. De fapt, s-ar pricepe mai bine la sacrificii ritualice si alpinism fara coarda decat la normalitate. Jobul meu nu numai ca nu este normal, dar nici n-ar putea sa fie practicat de o persoana normala. Pentru ca ar innebuni. Familia mea… Ehh, don’t even get me started.

Ideea e ca vreau si eu un ceva normal. Orice. Noah, si cu cat imi doresc mai mult asta, cu atat lucrurile o iau mai rau razna. E foarte ciudat. Si frustrant. Traiesc in zona crepusculara, care se afla dincolo de limitele imposibilului. Acolo unde curcubeul se termina, probabil. Pe de o parte e fun, pentru ca nu ma plictisesc niciodata, nici atunci cand vreau sa ma plictisesc. Pe de alta parte, ma epuizez pentru a supravietui in anormalitate. E obositor, si devine din ce in ce mai obositor.

Singura explicatie pe care o gasesc este ca anumiti oameni nu-s facuti pentru normalitate. Ceea ce suge.